Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Jurnal despre amânatul sfârșit al lumii

        de Leo Butnaru

Stau îndelung în scuarul din faţa Muzeului jertfelor genocidului… Îţi revii cu greu din şocul pe care ţi-l produc cele văzute în fostul sediu al KGB-ului… Apoi mai trec o dată în lungul înaltului perete cu multe rânduri în care sunt aranjate desenele copiilor care au încercat să înţeleagă şi ei ce a însemnat pentru străbunii, bunii, părinţii lor ocupaţia… Neprihănita intuiţie a copiilor, care au redat aşa cum înţeleg ei dezastrul, este şi ea strigătoare la cer…

Fără grabă, îmi continui periplul spre capătul de vest al bulevardului central, ajungând la Podul Verde. E unicul pod din Lituania flancat la ambele capete de statui de un realism socialist cras. Însă, aşa s-a chibzuit: nu mai avem un alt pod cu statui. Ne place sau nu, dar aceasta a fost istoria. Trebuie să se ştie. Astfel că, la un capăt, fotografiez statuile ce reprezintă clasa ţăranilor – un bărbat şi o femeie, pe cea a muncitorilor – un oţelar, pare-se, şi un miner, să zicem, cu pichamărul pe umăr. La celălalt cap al podului – doi tineri studioşi (cărţi sub braţ), intelectualitatea adică, apoi al patrulea grup statuar, despre care se mai discută în contradictoriu şi azi: doi ostaşi sovietici, obligatoriu cu drapelul lângă ei, „eliberatori”, cum ar veni; cum… venea, cândva. Dar au rămas şi ei, pentru că acest „Pod Verde” e unicul cu statui din Lituania, nu?... Statuile sunt din metal şi, ca înadins, cea cu temă militară pare a fi şi cea mai atacată de rugină…

Ceea ce îţi modifică dispoziţia e că aici, aidoma pe podurile de peste Sena, la Paris, mulţimea de lacăte copleşeşte grilajul „Podului Verde”; lacătele cu care, jurându-şi credinţă până, hăt… etc., perechile de îndrăgostiţi îşi pecetluiesc destinul de nedespărţiţi, de cei mai fideli, el – ei şi ea – lui, cei mai… cei mai… Mai ales acum, în luna mai, când Vilniusul e plin de lăcrămioare – sigur, în imensele păduri lituaniene această plantă nu pare a fi ameninţată cu dispariţia şi nu e ocrotită, nu e introdusă în „Cartea Roşie”, ca în Moldova Estică. Atâtea lăcrămioare de vânzare cu ciucurii albi ai floricelelor lor gingaşe nu am văzut nicăieri altundeva. La o adică, de ce nu ar sta un bucheţel şi într-un pahar din camera mea de hotel?...

În sfârşit, pe la ora 19, 30, îl reîntâlnesc pe Antanas A. Jonynas. Tânărul poet de acum 36 de ani, pe care l-am cunoscut la Duşanbe şi cu care aveam să colind, în periplu poetic-cognitiv, regiunea Kuleab a Tadjikistanului, munţii Pamir! Am aşteptat, asistând la recitalul poetic al lui Antanas, actualmente preşedintele USL, în trei – cu Michael Augustin din Germania (Bremen) şi Sujata Bhatt, trecută în datele festivalului cu două bare… poli-geografice: India/ Germania/ SUA. Se citeşte în original(e), în traducere lituaniană sau în englezeşte.

Antanas nu a acceptat cu mare entuziasm postul de preşedinte, ba chiar cu oarece… nedorinţă, însă a fost solicitat în special de mai tinerii săi colegi. La alegeri se crease situaţia, când cei care ar fi meritat să fie candidaţi demni – nu au dorit să se implice, iar cei ce candidau nu erau decât scriitori cu mult mai puţină autoritate. De unde şi „prelucrarea” în mod special a lui Antanas care, în fine, cu anumite condiţii, a acceptat, „însă nu pe mai mult de un mandat”.

Dar ce ni s-a întâmplat nouă, acum 20 (dle Dumas)+16 ani în munţii Pamir?... Dat fiind că înţeleg prea puţin engleza, iar din lituaniană doar trei formule de salut şi cum se spune „Mulţumesc”, până continuă recitalul celor trei colegi – mă las retro-reveriilor memoriei.

Prin urmare, cu mulţi ani în urmă, ne aflam cu Antanas A. Jonjnas în Asia Mijlocie, în Munţii Pamir (munţii se... traduc drept: …„păşune rece de stepă”), unde, printre altele, mi s-a întâmplat să schimb câteva vorbe româneşti – cu cine credeţi? – cu Petru Lucinschi, boss partinic de la Chişinău, aflat într-o delegaţie (sau poate… inspecţie) în republica asiată unde, peste zece ani, avea să ajungă secretarul doi, zis pe ideologie, la CC-ul tadjic. Asta, contrar a ceea ce părea să fie o prescripţie „de fier” în tabieturile nomenklaturii de partid din fosta Uniune Sovietic㠖neabătut, secretarul doi la CC-ul PCUS din republicile unionale era un rus, însă în Tadjikistan se dovedi că Doiul poate fi şi un… „naţmen”, cum se spunea pe atunci – concetăţeanul nostru Petru Lucinschi care, peste ani, avea să ajungă al doilea preşedinte al Republicii Independente Moldova.

Deci, pe atunci, 2-iul, care se cerea să fie ca şi obligatoriu rus, era de fapt şi ideologul, şi supraveghetorul, şi etc., pentru ca cei de pe loc, ai casei, să nu-şi facă de cap, să nu uite cât de îndatoraţi îi sunt „fratelui mai mare”, să nu... În genere, să nu! Dar iată că, în Tadjikistan, se făcu o excepţie, secretarul doi la ideologie nemaifiind un slavon, ci naţmen-ul (cum se spune, în opoziţie cu rusul) Petru Lucinschi, transferat din Moldova în Asia Mijlocie. Cine ştie, prin dovezile sale de devotament faţă de politica partidului, al cărui slujitor exemplar era, prin respectul deosebit faţă de „fratele mai mare”, conaţionalul nostru părea că se… contopise ca şi cum cu rusul, cu „fratele...”, cu... În orice caz, ca secretar la ideologie, nu putea să nu treacă şi dânsul pe la festival, barem aşa, din obligaţiune, astfel că acolo, la poalele Pamirului, schimbarăm cu „cadrul nostru” – secretarul – câteva vorbe în dulcele grai al lui Creangă...

De ce insist pe acest moment? Fiindcă de asemenea în context de... secretar(-sertar) doi (dar nu şi de plan doi, deoarece secretarul II de cele mai multe ori era... contrabasul... întâi al politicii locale) vin şi următoarele: unul dintre aceste specimene, dar de calibru regional, nu republican, ne fusese, mie şi lui Antanas, amfitrionul-însoţitorul-supraveghetorul din Kuleab, unde, după repartiţii pe diverse pârtii de poezie şi internaţionalism, cei circa 50 de poeţi din toate unionalele sovietice fuseserăm duşi la sute de kilometri depărtare în roza vânturilor tadjico-asiate-ex-persane.

Cum spuneam, eu cu colegul lituanian eram în Kuleab, unde ideologul regiunii, secretarul doi Vladislav Luniov (am reţinut acest nume exotic, memorabil), ne iniţia în specificul activităţii sale şi al ţării în care fusese „exilat” de la centru. La o agapă, aproape în draci, sau doar de pomină, – căci de partener aveam un rus get-beget, nu? –, de la un moment încolo Luniov nu-şi mai stăpânea morga aproape solemnă, grijulie, de mahăr al partidului, în faţa noastră, a mea şi a lui Antanas, prinzând a înjura „puturoşii ăştia de tadjici” care „nu ştiu nici o p... ruseşte!” Adică, jos măştile măşcate, frate mai mare! Luniov ne credea potenţialii săi complici – europeni, totuşi! – la atare gen de sub-ideologie: de a urî poporul pe spinarea căruia îşi mânca, parazitând, pâinea... Mda... Schimbarăm priviri cu Antanas, întristându-ne şi mai tare de cele auzite, dar şi de vodca băută, turnată, spre a nu-l supăra pe Allah, din ceramică post-persană... Eram undeva la ţară, în gospodăria unui erou al muncilor pe câmpurile de bumbac, tadjic la peste 55 de ani care, într-adevăr, nu cunoştea ruseşte şi cu care schimbam câteva vorbe prin intermediul translatorului, care nu era un altul, decât... Luniov-secretarul ce-şi dădu pe faţă secretele! Acesta ne spuse că, aici / acolo, în Tadjikistan, nu ai ce face, „dacă nu înveţi limba aborigenilor”... Ascultam şi ne întristam şi mai mult, pentru că femeile, doamnele, inclusiv o secretară de la raionala de partid, erau în alt spaţiu al casei răcoroase – se respecta cu stricteţe obiceiul: puteai fi dumneata tovarăşă de la partid, dar, la ţară, nu poţi sta la aceeaşi masă cu tovarăşii, cu bărbaţii.

Eu cu Antanas făceam cu greu faţă poziţiei „picioare încrucişate” (cum se stă la masă, jos, pe salteaua aşternută pe podeaua de lut, în Asia), lăsându-ne, periodic, ba pe o rână, ba pe alta, să ne facem cât de cât comozi, suportabili pentru noi înşine, ca să gustăm din îmbelşugarea roadelor acelor pământuri – muntoase, dar mănoase. Ne schimbam poziţiile, căutând-o pe cea potrivită, pentru că cheful avea să mai dureze, până spre amurg, când bondari mari prinseseră deja a-şi bâzâi, sonor, mica lor „Marseillesa” de gâze cornace, cu carapace, agitate, poate că nervoase, nărăvind să se înfrupte din feliile prelungi, semilunice de zemoşi...

Iar despre dificultăţile pe care le au ruşii de a-i învăţa pe tadjici limba nordului aflarăm mai multe la facultatea de filologie – de asemenea, ca pretutindeni, 90 la sut㠖 fete, domnişoare! Ce frumuseţe de post-persane în rochii libere, drepte, din mătăsuri – mama-mamă! – înflorate cât toate păunăriile lumii, în imensitate şi diversitate! – deci, aflaserăm că elevului tadjik, studentului, pentru a-şi însuşi rostirea vreunui sunet rusesc mai special, limba i se poziţionează cu... penseta! Aproape ca la medic – deschide guriţa, domnişoară studenţică, aşa, acuşi vedem noi... – şi doctorul-filolog-laringolog-logoped umblă cu linguriţa, cu cimbistra, cum i se mai spune pensetei în Moldova; umblă prin gura ta, îţi apasă limba, ţi-o ia uşor şi ţi-o întoarce, de asemenea lejer, plasându-ţi-o într-o poziţie, din care te îndeamnă să încerci a rosti „i”-scurt, „io” (ë) sau... şi altele, şi celelalte.

Aşa că geaba avea tovarăşul secretar doi din Kuleab un nume atât de poetic: Luniov... Cum ar fi de tradus: Luneanu?... Sau... Lunaticu?... Oricum, halucinante vremi am mai trăit şi noi, pe-alocuri... Spre exemplu, acolo, în Asia, în Tadjikistan, jalonându-ne, din distanţă în distanţă, juneţile rătăcite prin Uniunea Sovietică ruso-euroasiată...

De astea şi de altele ne-am amintit cu Antanas deja la cafeneaua Uzupis, aflată pe malul râuşorului Vila, de la numele căruia se presupune că ar fi provenit şi cel al Vilniusului. Când mi se oferi cuvântul, am citit câteva poeme scurte în româneşte, pe care Antanas le-a reprodus din antologia festivalului „Primăvara poeziei”, în traducerea prietenului nostru Valdas Brazűnas cu care, însă, abia poimâine avem a ne întâlni, el mai fiind încă în Elveţia, prins de asemenea în activităţi literare. Înclin să cred că Vladas a ales cu intenţie unele poeme laconice ale mele, cu gândul că ele au efectul scânteii, imediateţii transmiterii mesajului. Unul din ele a fost şi acesta:

Omul e atât de neştiutor,

dar mai ales – hazliu

sau poate – iresponsabil

încât

poate spune orice,

spre exemplu:

nemurire.

Seara avea a continua, însă eu cam simt răcoarea râuleţului ce murmură ici, la doi paşi de cafenea, astfel că o iau uşor-uşor pe podeţ, şi grilajul acestuia – cu lacăte de „legământ” întru vecia dragostei, şi dat fiind că deja mă pot orienta în oraşul vechi, o iau pe lângă catedrala poloneză, mă opresc să-l fotografiez (şi în amurg; am făcut-o şi ieri ziua) pe poetul (monument) Adam Mickiewicz.

Până ajung la hotel, trece de ora 22. Vilniusul îşi aprinde tot mai multe ghirlande de lumini.

© 2007 Revista Ramuri